O cupă de succes, vă rog

Sunt zile când te plictisești, când nu ai ce face, când te uiți pe geam și te plictisește până și vremea de afară!
Dar sunt și zile pline.Sunt zile în care pierzi, câștigi și iar pierzi.
Sunt zile cu multe sentimente, iar tu le iei pe toate așa: cu bune, cu rele și le tratezi cu diplomație.
Îți pui diplomele de participare în sertar, pentru că vezi tu, nu te ajută cu nimic.
Dar sunt zile când, după altele rele, guști din succes.
Și parcă e mai dulce, e mai acrișor, după ce ai simțit cum e să pierzi. De fapt, are un gust diferit. Nu ai mai simțit până atunci. Nici nu știi cum să te exteriorizezi. Plângi? Da. Râzi? În hohote. Realizezi că ai jucat prima și ultima carte și ai câștigat. A fost totul sau nimic, iar tu ai totul.
Succes? Nu știu cum arată, dar știu cum se simte!

Mă așez la bar, cu o altă atitudine decât de obicei.
”Cu ce vă servesc?” și observ cum chelnerul mă privește! Mă admiră.
”O cupă de succes, vă rog.” Și rămâne impresionat, iar eu ma cufund în noapte.

Taci!

M-a implorat să le fac în așa fel încât să înceteze.
M-a rugat să le zic să tacă, să nu mai vorbească atât, pentru că începuse să doară.
Erau niște voci care vorbeau fară oprire. Erau voci asurzitoare, care te făceau să zbieri.
Dar le-am zis să se oprească și nu m-au ascultat. Mi-au zis că eu nu cred, motiv pentru care nu se puteau opri.
M-au implorat să tac pentru că vorbeam prea mult și nu se puteau concentra asupra personajului principal.
Au început apoi să țipe din ce în ce mai tare. Erau dorul și durerea.
Le-am lăsat să urle. Nu am mai avut ce face. Se vor opri într-o bună zi! 

E vis, pentru că așa vreau eu să fie

Se întâmplă să închizi ochii și să te vezi unde nu credeai că vei ajunge vreodată. Cunoști oameni care-și pun amprenta pe sufletul tău și nu te lasă sa mai dormi. Dar ții ochii închiși, iar pentru prima oară vezi luna aproape de soare. Vezi omul lângă rechin, teafăr și nevătămat. Vezi șoarecele și pisica jucându-se. Vezi lalele iarna și ... Și da, e vis.
E vis sau realitate? 
Este exact ceea ce ne dorim să fie!  Clar e tot ceea ce am fost sau ceea ce am dorit să fim și nu am fost. E sclipirea din ochi, e lacrima de pe obraz, e rânjetul de sub nas. E vis. Nu, e realitate. Nu.nu. E visul realității noastre!

Visează, e gratis!
With Love,
A.

De luat aminte!

”Erau 2 bătrâni în curtea casei lor pe un balansoar.
Bătrâna croșeta, iar bătrânul citea ziarul.
În fața lor stătea un câine care șcheuna.
Copiii,oamenii,  obișnuiau să treacă prin fața casei bătrânilor și să se întrebe ce are câinele de șcheaună așa.
A 2a zi, la fel: bătrânica croșeta, bătrânul citea ziarul, iar câinele șcheuna în fața lor.
Unul dintre copii își ia inima în dinți, se ridică pe vârfuri și de după poartă spune:
- Bună ziua, ce faceți?
- Eu croșetez, iar el citește.
- Bine, bine, dar câinele de ce șcheaună zi de zi?
- Pentru că stă pe un cui.
- Pe un cui?! spune copilul stupefiat.
- Da!
- Și de ce nu se mută de acolo?!
- Pentru că nu îl doare suficient de tare!!”

 Se pare că așa procedăm și noi, în viața de zi cu zi. Nu luăm anumite decizii, nu renunțăm la anumite lucruri, sentimente, orgolii, pentru că, asemenea câinelui care stătea pe un cui, ”nu ne doare suficient de tare”. Fii responsabil pentru faptele, vorbele și sentimentele tale, iar dacă nu, fă schimbarea de care ai atâta nevoie!

 Cu drag,
aceeași eu

Dialog cu Octombrie

 - Știi că ești dur, dragă Octombrie?
 - Mă faci să râd, de ce aș fi?
 - Din simplul fapt că știi să cânți. Că știi să transformi un suflet vesel, într-unul nostalgic.
 - Nu mă urî pentru asta. Trimit frunzele să cânte, dar oamenii le strâng...  Eu le trimit să vă mângâie tălpile și să le ascultați cântând.
 - Nu știu dacă e un cântec vesel sau trist. Dar devin nostalgică și mi se face dor.
 - Dorul lui, dorul ei, dorul lor...
 - Aceasta e toamna visurilor și lumea are tendința să creadă că dacă te gândești la cineva e...reciproc!
 - Ce copil. Sigur că este. Nu te poți gândi la un om, dacă el nu se gândește la tine. Și voi cântați, ca frunzele. Doar că voi scrieți. Sau vă chinuiți să vă scrieți. De ce trimiți un text cuiva?
 - De dor...? 
 - Da, de dor. Pentru că eu arunc peste voi o plapumă aurie de dor. Și când plouă vă întristați, iar când e cald vă e frică să vă scrieți. Mă joc cu voi.
- Și de ce ai face asta? De ce te-ai juca cu noi dacă nu te arăți la față?
- Sunt peste tot și nicăieri. Sunt în sentimentele voastre de dor. Sunt în frunza care a cazut înaintea ta. Sunt ceea ce am fost în fiecare toamnă. Dar vă las să vă jucați, să vă tachinați, să vă iubiți, să vă îndepărtați și apoi să... să vă fie dor. Sht, nu spune nimic. Deja ți s-a făcut dor. Și știi și de cine, dar nu spui!
- De el, de ea, de ei. 
- NU! De el, de ea, de ei mi s-a făcut mie. Ție ți-e dor de tine, de voi. E toamnă!
- De mine, de noi...

Am hotărât să nu plătesc!

       De s-ar pune taxă pe dragoste am hotărât să nu plătesc!  Probabil că voi rămâne restanta luni, ani întregi și aș avea mari datorii la stat de s-ar pune taxă pe dragoste. Puteți să îmi luați mașina, casa, banii, toate bunurile, dar lasați-mă să iubesc. O viață fără dragoste e mai rea ca un deșert fără apă. Așadar, treceți-mă de pe acum pe lista de restanțieri.
       Fierbe apa pentru cafea și tu stai și te gândești. Nu-ți amintești acum ce ai visat, dar parcă nici nu ai fi vrut să visezi ceva. Te plimbi cu cana de cafea în mână și când îl vezi pe perna ta, cu siguranță îți spui că nu mai ai nevoie de vise, pentru că visurile sunt exact acolo, în patul tău.
       Dar l-ai visat pe el aseară. Face parte și din realitate și din vis. E din povestea cu Frumoasa și Bestia, dar nu știi cine e Frumoasa și cine Bestia. Îți simți stomacul plin de fluturi, iar stomacul fluturilor e plin de tine. Stelele au căzut de pe cer, dar tu încă le vezi strălucind, iar când pășești, zbori, nu mergi. În cană nu ai cafea. În cană e el, peste tot e el. În pat e el, strângând perna în brațe. Ea zâmbește pentru că de ziua ei a primit în dar zâmbet de la tine. Ești atent cu ea și ea e atentă cu tine.
      Brusc s-a făcut ora 10. Te-ai trezit și el nu era. Pregătea cafeaua. Așadar l-ai visat. Deși era lângă tine, l-ai visat. Și el te-a visat. Așa a zis...
     Și îmi mențin părerea că nu plătesc! Aș da faliment din prima numai dacă trebuie să plătesc fluturii prezenți sau absenți. Nu, nu plătesc. AM ZIS! Dar până atunci încă puțin să dorm și să visez...
      Tu plătești? 
      

Îți promit că...

Ne legăm de promisiuni ca de un certificat de căsătorie.
Promisiunile nerostite sunt cele care au valoare, valoare sentimentală, mai bine zis. Promiți familiei  respect. Evident, e o promisiune pe care nu știi dacă o vei duce la bun sfârșit. Există răsturnări de situație.
O iei de mână și astfel îi promiți că vei fi lângă ea și mâine, că o vei suștine, că o vei proteja și o vei săruta pe frunte pentru a se simți în siguranță.
Îi ștergi lacrimile și așa are siguranța că mâine va fi mai bine.
Te așezi cu prietena ta la masă și vorbiți despre viitor. Una din voi 2 deja s-a gândit că în viitor nu va fi doar o simplă prietenă, vrea mai mult decât atât. Vrea să întărească relația și deja strânge bani pentru evenimentele ce vor urma să fie. Ți-a promis că va fi mereu acolo pentru tine prin simplul fapt că împărtășiți planurile de viitor.
Există promisiuni la tot pasul. Fiecare gest, fiecare strângere de mână reprezintă un început de ”îți promit că...”.
Și dacă tot e promisiune trebuie să te ții de ea. E imperios necesar să fii acolo, pentru că ai promis ca vei fi. Deja știi mult prea multe lucruri pentru a da înapoi. Inevitabil vei fi acolo.
Fără să îți dai seama, ai promis ca vei fi.

Sursa mea de energie

   Și da, am nevoie de o sursă pentru a mă alimenta. Nu e ca și cum aș băga degetele în priză și aș aștepta șă simt curentul prin tot corpul pentru a mă ridica. Sângele nostru, al tuturor, e de-un roșu atât de curat, atât de sincer încât avem o nevoie nebună de un carusel pentru a-l face să curgă prin vene. Inima pulsează, dar trebuie hrănită, pentru că săraca e așa firavă, ca un copil...
   Astăzi am făcut plinul inimii mele. Am început să colecționez magneți pentru frigider, doar că acum nu le colecționez pentru frigider.
   Le colecționez pentru inima mea.
   ”Cumpăr” în fiecare zi câte un magnet care să-l lipesc de inimă. Astăzi am cheltuit mult.
   Am cumpărat un magnet cu sunet, în care cânta Cargo ”poate dacă ploaia s-ar opri”, iar eu eram pionul principal în mijlocul mulțimii, fredonând piesa și privind cerul sufocat de ploaie.

   Apoi am mai găsit un magnet. Tot eu eram omulețul principal de pe magnet. Ciudat, aș putea spune. Trecusem pe lângă niște copilași care-și sărutau părinții pe frunte și care săreau de bucurie că bunicii le-au cumpărat baloane colorate. Am întors capul și am zâmbit. Cu gura până la urechi.
   Acum îmi simt inima plină. Probabil sunt magneții grei că-mi bate inima atât de tare, sau poate că am făcut plinul inimii mele. Eu vreau totul, sau deloc, iar pentru asta trebuie să fac câte ceva pentru mine.
Am început să colecționez lucruri minore, dar minunate. Colecționează și tu și împarte cu ceilalți. Te invit să împărțim magneții și zâmbetele! 

Fără inspirație, dar o nevoie nebună de a scrie

Aș vrea să opresc pentru o secundă timpul și să pot scrie fiecare lucru care îmi place. Să pot face un videoclip cu amintirile cele mai frumoase și să o postez undeva, undeva unde să fie vie, mai vie ca mine...
Aș vrea să inot cu delfinii. Am auzit că sunt prietenoși și vorbesc cu tine.
Aș vrea să stau pe o bancă și să vad apusul, iar în fiecare dimineață să ascult cum cântă păsările.
Aș vrea să pot da timpul înapoi cu 1 an și să îi pot dărui ei încă o clipă de liniște, în care să poată zâmbi aiurea și să nu se gândească la probleme. Mi-aș dori să o pot lua de mână și să îi spun că va fi bine, să cântăm, să mă certe, să ne certăm.
Aș vrea să pot fi o prietenă mai bună.
Aș vrea să fiu sigură pe anumite lucruri și în același timp aș vrea să nu le cunosc înțelesul.
Îmi doresc să cunosc sensul unui zâmbet, a unei țineri de mână, a unei vorbe bune.
Aș vrea să înțeleg omul lacom, să-l ascult pe cel enervant și să-l înveselesc pe cel supărat.
Aș vrea să pot scrie mai multe, însă sunt atât de multe de zis, încât nu le pot enumera pe toate. Sau poate că pot, dar nu vreau!

Și imaginea e neclară. Cu siguranță nu știu ce vreau. 

E cel pe care...

     Și e cel pe care l-ai iubit necondiționat toată viața. E cel pe care îl șantajai, pe care îl supărai, pe care îl adorai, pe care îl admirai. Și ai spus mereu că indiferent de vârstă va rămâne regele tău, chiar dacă prințul e pe drum. E un erou pentru fiecare dintre noi, cu mic cu mare. E cel care ar fi dat totul ca să îți fie bine. E cel pe care mama ta îl prinde de braț pentru a avea stabilitate.
     Se supără când te vede trist/ă, se bucura când ești vesel/ă. Te-a învățat să joci fotbal, să ai răbdare la pescuit și prin asta ai constatat că nu poți avea de toate în viață, deși ți-a oferit mai mult decât suficient. E stâlpul de rezistență, e cel care a întărit-o pe mama ta când avea mai multă nevoie. E cel care spune că mai are puțin și moare dacă îl vizitează răceala, însă nu se plânge când e vorba de muncă, ba chiar spune că e mult prea ușor.
    Se enervează, te ceartă, te cicălește, comentează uneori că ai stat prea mult afară, că ai pierdut vremea și ai cheltuit banii, dar seara înainte de culcare te învelește și te săruta pe frunte în semn de noapte bună. E cel care îți prepară cafeaua dimineața și îți dă să tragi un fum din țigara lui. Poate  că uneori îți dorești mai mult, mai multe. Poate că îți dorești să fie altfel, mai tăcut, mai vorbăreț, mai glumeț, mai inteligent sau mai frumos. Dar e al tău și cică tu ai ales ca el să fie părintele tău. Iar dacă tu ai ales, ce ți-ai putea dori mai mult? E tatăl tău, indiferent unde, aici, sau în altă parte. E tata. Uneori încerc să îmi dau seama de unde provine cuvântul acesta cu o așa mare însemnătate. Niciun dicționar nu scrie cât la sută e cuvânt și cât la sută sunt sentimente. Sentimente pentru cel care a ajutat la creșterea unui individ ca tine, unui om. E cel  care nu plânge, dar se emoționează la fiecare aniversare, la fiecare moment important din viața de familie. E al tău și îl apreciezi și el la rândul e mândru de tine. E mândru până și de prostiile tale.
    Când mă uit la tabloul de familie spun că e tot ce mi-am putut dori vreodată. Dar nu, mi-aș dori să fiu și eu așa ca ei, uneori copii, alteori adulți, iar după 30 de ani să putem forma încă un cuplu.
    Nu sunt cuvinte, sunt sentimente! 

Se numesc prieteni

Sunt persoane care vin și pleacă. Oameni care își pun amprenta în sufletul tău și dintr-o dată dispar. Oameni care-ți zâmbesc, dar te vorbesc, oameni care te analizează și te critică, dar sunt și oameni care deși pleacă, găsesc mereu o potecă pe care să se întoarcă.
Sunt oameni pe care îi cunoști de ani, de-o vară, oameni pe care nu te-ai gândit vreodată că ii vei accepta în viața ta, persoane mici și persoane mari (la înălțime sau la ani). Sunt oameni care atunci când ți-e greu îți dau o îmbrățișare, oameni care îți șterg o lacrimă sau care îți zâmbesc necondiționat. Sunt oameni care te ajută să bei (apă, nu alcool) și care te așează pe pat șoptindu-ți parcă un cântec de noapte bună. EU ÎI NUMESC PRIETENI pe toți aceia care deși pretind că nu știu să danseze, dau din mâini și din picioare doar de dragul grupului. Prieteni sunt cei care triști fiind, găsesc mereu motiv să-ți zâmbească și să spună ”totul este bine”. Oameni dragi sufletului tău sunt cei care în momentul în care pleci îți spun ”drum bun, dar aștept să te întorci” și care-ți spun ”îmi este dor de tine”. Prieteni sunt cei care deși cazi de pe scaun nu se gasește unul să te ajute, dar nu vrei ajutat pentru că mai întâi trebuie să râzi cu ei până îți dau lacrimile. Oameni frumoși cu zâmbet larg și cu umerii tari pentru a suporta orice lacrimă care-ți cade de pe obraz. Oameni care cântă în văzul tuturor și spun ”așa, și?”. Aceștia se numesc prieteni.
   Prieteni oriunde. Aici, într-un alt oraș, într-o altă țară.
             Se numesc prieteni pentru că sunt oamenii sufletului nostru! 

Cu sau fără tine?

Cu siguranță pot falsa piesa ”perfect fără tine” și să pretind că totul e bine, că mâine mă voi trezi și mă voi bucura că e soare. Dar perna e mototolită, e sugrumată de dor, de durere și iar de dor. Pot merge mai departe, dar la fiecare 5m este un prag în fața căruia prefer să mă opresc și să analizez cât e de înalt, pentru a nu da cu capul. Nu vreau să mă lovesc, că doare.
Astăzi am mâncat altceva decât meniul din fiecare zi și m-am hidratat. Mă simțeam deja uscată. Am recitit toate scrisorile fără destinatar pe care se puseseră praful de atâta timp și le-am acordat atenție. Am fost atentă la fiecare cuvânt și am încercat să retrăiesc anumite sentimente. Nu am putut. Poate erau deja uitate, sau am vrut să nu pot! Poate că după o anumită perioadă de timp a venit momentul să îmi acord atenție, să mă uit în oglindă și să spun că sunt frumoasă, că sunt specială, deosebită și că Dumnezeu le aranjează pe toate, așa cum e mai bine...
Am șters scrisorile de praf și... Se spune că cel mai bun mod de a uita ceva sau pe cineva e să scrii pe o foaie, pe un caiet, pe o agendă tot ce simți și să arzi... Martor mi-a fost cerul și stelele când am spus adio, iar fumul s-a dus la cer și scrumul s-a făcut ca pământul. Cuvintele nu mai erau, sentimentele s-au îngropat, la fel și scrisorile. Acum eram eu, nu ”noi”. Eram eu cea de atunci și cea de mâine. O altă eu, mult mai sigură pe ea, goală pe dinăuntru și gata să înceapă o altă bătălie, fără să uite războiul.
E momentul unei alte povești, unor alte scrisori, unor alte vorbe, alte sentimente, gânduri și rânduri.
Arde foile, implicit cuvintele și sentimentele. Îți va fi mai ușor să ierți, să uiți. Martor îți va fi cerul! 

General valabil

Suflet sau ambalaj?

        Alergăm după fericire fără să știm ce reprezintă fericirea pentru noi, de aceea șoseaua e atât de lungă, iar linia de sosire nu se vede. Și obosim, mulțumindu-ne cu răul mai puțin malefic, mergând după ideea că ”mai rău e fără rău.”
Unii spun că vor avere, dar însetați fiind, uită că pentru avere trebuie să muncești.
Alții vor un suflet drag, cinstit, frumos lângă ei, care să-i strângă în brațe, să-i respecte și să-i iubească. dar nu observă că ochii lor se îndreaptă spre o altă direcție, iar inima o ia razna, lăsându-se înșelați de aparențe. De multe ori se întâmplă ca ambalajul să fie mult mai bun decât conținutul.
Unii vor mașină, dar nu au permis de conducere, iar alții spun că vor un cămin, fără să aibă idee că adevăratul cămin se clădește cu inima, nu cu mâinile.
            Zilnic ne îmbogățim chipul cu un fard puternic, cu un accesoriu de lux, sau cu o haină la modă, fără să realizăm că cel care trebuie îmbogățit e sufletul.
             Suntem capabili să ne manipulăm propriile emoții. Putem alunga depresia zâmbind forțat astăzi, mâine și tot așa până când devine obișnuință. Putem distruge supărarea făcând lucruri dragi nouă și omorând monotonia... Poate ne e dor de o îmbrățișare, de o vorbă bună, de un gest părintesc, de un zâmbet, de o strângere de mână, dar dacă nu ai parte de toate aceste nevoi, oferă tu toate aceste gesturi micuțe care te pot bucura și te pot ajuta pe tine să crești ca om, să te dezvolți, să te maturizezi.
   Sufletul e cel care contează, nu ambalajul. De suflet te îndragostești și tot de el îți vei aminti. Ambalajul e pentru o perioadă scurtă, care în timp suferă schimbări majore!
     M-a surprins un mesaj pe telefon de la un omuleț mic, dar cu suflet mare și-l scriu aici din dorința de a ține cont de el, așa cum am făcut și eu : ”Dumnezeu nu disprețuiește începuturile slabe. Fă azi un lucru de care te vei bucura mâine! ”... :)

Început de septembrie

  Și iată momentul în care e imperios necesar să coborâm cu picioarele pe pământ. Nu ne mai putem lăsa purtați de valuri și nici încălziți de ceea ce nouă ne place s-o numim ”idilă de-o vară”...
   Vara o luăm razna. Vara nu ținem cont că ea vrea doar să atragă privirile tuturor, iar el să cucerească. Dar acum că e septembrie, lucrurile se schimbă, bagajele sunt desfăcute, amintirile păstrate, iar orgoliile aruncate.

E momentul în care trebuie să o impresionezi pentru că devine nostalgică. Acum cuvintele ”mi-e dor” și ”m-am plictisit” vor fi puse pe repeat, așa că tu ești cel care va trebui să o țină pe linia de plutire. Soarele nu îți mai este aliat, așa că ești singurul cuceritor. Impresioneaz-o! Cum? Mai înainte de toate învață să te lași impresionat. Ea zâmbește când o doare capul, poartă tocuri de 15cm chiar și când o doare spatele. Cu prietenii tăi discută despre fotbal, deși nu e punctul ei forte. Și răcită iese cu tine în oraș aranjată, chiar dacă tot ce își dorește e o cană fierbinte cu ceai.  Țipă la tine și vă certați, dar tot ce așteaptă e mesajul de bună dimineața. Surpride-o mereu! Nu uita să îi spui cât este de frumoasă. Nu va crede, dar se va simți bine. Cumpără-i o ciocolată când vă întâlniți. Dieta va fi distrusă în câteva clipe. O floare face minuni. Nu cere nimeni buchete cu trandafiri, încă ne mai bucurăm pentru o floare ruptă din gradină. Fii atent și spune-i bună dimineața și noapte bună. Alint-o! Dar nu folosi cuvinte exagerate. Fii tu! Iar dacă vezi că e nervoasă, irascibilă și pe punctul de exploda, nu aprinde tu chibritul pentru a-i da foc. Adu-o cu picioarele pe pământ, pentru că nu degeaba e septembrie. Alimentează-i visurile și ia-o în brațe. Doar ia-o de mână și fii lângă ea. Îți dai seama că e septembrie când vezi copacii triști și goi. Dacă frunzele cad și copacii-s triști, oare noi cum suntem? Nu uita să o impresionezi. Să o vrei, să o respingi, să o cauți, să o alungi. N-o sufoca, pentru că e suficientă eșarfa din jurul gâtului ei. Învață să taci și să vorbești. Învață să asculți, să mănânci și să te rogi.

Bună dimineața...

        Noapte bună!

Salvează-te și nu-i lăsa să te muște

 Câini lupi. Vreo 5. Sunt cuminți și dintr-o dată latră. Zâmbești și mergi mai departe, dar latră atât de tare încât începi să alergi. Te salvează singurul copac de pe alee care parcă te îmbrățișează și te primește-n poala sa. Acum te liniștești și  te simți ocrotit, dar privești în jos și vezi câinii care latră, latră, latră... Te trezești, în sfârșit și-ți spui că astăzi trebuie să ai grijă cu persoanele din jurul tău. O fi un semn, zici...
  Se întâmplă deseori să pui punct și să îți dorești să o iei de la capăt. Să spui că astăzi e momentul să faci un pas înainte și să zâmbești. Să faci glume proaste, să te prostești, să râzi, să te îndrăgostești. Ții ochii închiși pentru că încă te simți pitic în lumea aceasta nouă, dar zâmbești și pășești înainte. Dar stai! Apar persoanele dragi ție și-ți oferă brațul lor, dar nu ca să te ajute să mergi înainte, ci ca să faci 3 pași înapoi. Acum înțelegi că aceștia sunt câinii care latră. Acum înțelegi că pentru unii, cuvântul ”om” e prea frumos, iar ”câine” e prea blând. Acum înțelegi tot ce era de înțeles...
  Dar nu s-a întâmplat nimic, pur și simplu ai ieșit pentru o clipă din rutină, iar acum s-a întâmplat ce se întâmplă mereu: dispar zâmbetele și îi lași să latre!
   If you really want something, you don`t stop for anyone or anything, until you get it! 

Cum e prietena iubitei tale!?

Suntem nebuni în cursa aceasta după afecțiune. Nu avem limite, nu avem granițe, totul este permis și gratis. Poate ține de educație, poate de caracter sau personalitate, sau poate că ține de portofel. Dar eu cred că fiecare gest făcut în societate ține de creier. La tot pasul observ și ascult povești memorabile. Iată unul dintre tablourile care m-au impresionat, dar sincer, nu l-aș agăța pe perete. L-aș ascunde undeva!
       Iubita ta, e iubita ta și ai ales să fii cu ea pentru că ți-a plăcut, pentru că ți s-a părut interesantă și pentru că aveați ce să vorbiți. Pentru că pierdeați ore în șir discutând și nu îți dădeai seama că timpul totuși a trecut. E iubita ta și te-ai lăsat cucerit, respectiv ai cucerit-o, dar vrei să te întâlnești doar cu ea. Ieșirile ”în gașcă” te obosesc, mai ales când ochii îți fug și pe lângă iubita ta. Vrei să demonstrezi că ești în stare să cucerești orice tip de fată, iar prietena iubitei tale ți se pare ținta potrivită. Ieși din rutină și pentru o perioadă destul de lungă lumea vorbește, iar tu ca băiat ești în centrul atenției.
    Prietena iubitei tale e și ea interesantă, iar faptul că e prietena ei o face de 2x mai interesantă. Iar iubita ta devine imediat fosta, iar prietena ei devine actuala.
    Frumos tablou! Iar ieșirile sunt aceleași,  lumea râzând pe sub mustăți. Probabil vă imaginați o criză de isterie din partea fostei, în care își ia de cap prietena, iar iubitul (cui?) este arbitru și strigă ”încetați, vă rog liniștiți-vă” și reproșuri, vorbe aruncate, pac o palmă, două, ce să mai... culmea penibilului!
   Dar NU! Ciudat nu? Fosta se bucură pentru fericirea ( de scurtă durată pentru că se despart) a prietenei ei și nici un reproș, nici o palmă, nici o privire invidioasă. Îmi pare rău că tocmai am stricat imaginea deja formată a ceea ce putea să se întâmple. Și eu mi-am pus imaginația la încercare și nu puteam să îmi imaginez altceva decât o bătălie pe câmpul de luptă... Dar totuși nu găsesc răspuns. Cine e vinovat?! El, că a ales să se joace cu 2 piese de colecție, sau ele / ea ( iubita, prietena). În acest joc nici nu îmi pot imagina cine e acum iubita, fosta, prietena, actuala s.a. Mă pierd în detalii iar durerea de cap își face simțită prezența!
    Dar cum se spune, o prietenie trece și prin foc!
    Într-o prietenie trebuie de împărțit totul, până și carnea de porc, dacă se poate spune așa.

P.S. ”Un prieten fals este un dușman autentic.” - George Budoi. 

Doar ia-mă de mână!

Ia-mă de mână și spune-mi că va fi bine, că va fi pentru ultima oară când cineva mă va ține de mână pentru că tu nu-mi vei da drumul niciodată și vom fi unul. Ia-mă de mână să simt dacă mâna ta e rece, iar dacă e rece promit să o încălzesc. Îți voi încălzi sângele din vene și astfel îți voi da suflare. Nu, nu, nu... Mai bine nu. Așează-te lângă mine, iar eu voi zâmbi așa cum îți place, fără să mă vezi. Dar nu mă lua de mână. Mi-e frică.
   Ce e frica? E acel sentiment care nu te lasă să te bucuri mai mult timp, care te acaparează cu toate brațele ei și îți lasă sufletul întemnițat, iar tu stai în colțul acelei celule...de frică... Eșec, dezamăgire, iubire, bucurie, fericire. De toate aceste sentimente ne este frică...
   Ia-mă de mână! E un gest atât de mic care oferă așa multă siguranță. Poate sună penibil, sau poate că nu e adevărat. Poate... Când eram mici și nu eram în stare să ne ținem pe picioare, părinții ne țineau de mână și pășeam altfel, mai siguri pe noi. Puteam alerga chiar și zâmbeam pentru că datorită lor ne-am putut ridica. Ce poate fi mai simplu de atât? Tu de ce nu mă iei de mână? Dar dacă ținerea aceasta de mână nu ar fi sinceră, te rog să te oprești. Poate iei locul altcuiva care este sincer, căruia mâinile nu îi sunt reci.
   Uneori ne simțim depășiți de situație și nu putem face vreun pas înainte, ci doar înapoi, așa că avem nevoie de acea mână puternică și acel zâmbet subtil care să te facă să îndrăznești. Dar trebuie răbdare, iar lumea aceasta e prea haotică pentru a avea timp să aștepte. Dar eu aștept.
    Aștept să mă iei de mână...

08. 08. 2013

... Unii  fac umbră degeaba pământului, iar alții se duc, se duc și nu se mai întorc.
    Ca un virus ce pătrunde în tot corpul și distruge tot ce-i iese în cale. Omorâți bacteriile oameni buni, distrugeți ura, regretele, părerile de rău, stresul și zâmbiți ca să mergeți mai departe. Ca să putem trece peste tot ce ne rezervă viitorul cu capul sus. Fă-ți timp și dă-i unui vechi prieten un mesaj și întreabă-l de sănătate, fă-ți timp și zâmbește sau spune o vorbă bună unei persoane care are nevoie de tine.
    Împreunează mâinile seara și mulțumește pentru ce ai, pentru ce ți s-a dat sau nu ți s-a oferit.
    Nu-ți încrunta privirea și bucură-te de lucrurile mărunte. Goana în jocul acesta nesfârșit îți poate aduce sfârșitul.
   Zâmbește-le părinților și apreciază-i pentru că fac eforturi disperate să te întrețină, să-ți fie bine. Ia-i de mână și mulțumește-le pentru cât te-au ajutat. Noi suntem comoara lor și ei sunt comoara noastră! 
                                       ...

El... ea ?

   

  Mereu îmi săruta mâna în loc de bună dimineața și nu îmi reproșa niciodată că iar nu i-am cusut nasturele de la cămașa preferată. Mergea la serviciu așa și zâmbea. spunea mereu că e un cadou de la mine și că nu mă putea supăra. Seara mă îmbrăcam în cămașa lui și adesea observam pete pe ea. Era veche, dar nu o puteam înlocui. Astfel el era mereu prezent lângă mine chiar și atunci când era plecat.
     Încă râdeam la glumele lui și încă zâmbea când ardeam mâncarea, dar nu înceta să spună că e delicioasă și că are cea mai grozavă iubită din lume. Mă simțeam mândră că e al meu, mă simțeam mândră că sunt a lui. Pentru el am învățat să fac cafea. Nici astăzi nu stiu ce gust avea, dacă îi plăcea, sau dacă își cumpăra alta de la magazinul de pe colț. Spunea mereu că îl trezește și din morți și credeam că e bine, pentru că era dimineață. Uneori pierdeam nopțile stând pe iarbă și privind cerul. Puneam chiar și  pariuri prostești. Nu m-a crezut niciodată în stare să pot sta o noapte întreagă să număr stelele. Am numarat câteva în noaptea aceea și am caștigat. Îmi plăcea să-l iau tare când întârzia de la muncă. Îi reproșam că s-a dus cu altcineva și el începea să se fâstâcească. De ce? Pentru că nu știa cum să îmi spună mai repede și în cât mai puține cuvinte că nu e adevărat. Știam întotdeauna ce făcea și că nu era capabil de vreun gest necugetat, dar mă amuza. Mă amuza când vorbea în somn sau când se încrunta. Uneori îi pregăteam un fel de mâncare care nu-i plăcea... Spunea că trebuie să facă duș și că apoi își va face un ceai, dar nu-mi refuza mancarea. Dar aveam mereu grijă să îi las lângă ceaiul deja pregătit de mine un bilețel pe care-i scriam că mâncarea e în cuptorul cu microunde. Și acolo avea parte de o surpriză.
    Era la sfârșitul lui martie. Eu eram distantă, îl evitam, nu pregăteam masa și nici nu aveam chef să ieșim în oraș. Nu a durat multe zile și i-am lăsat un bilețel pe care i-am scris că am nevoie de o pauză. Că am plecat și că momentan nu vroiam să mă mai întorc. I-am spus că e vina mea, nu a lui și să încerce să-și refacă viața. Mi-am luat toate hainele, toate lucrurile și le-am înghesuit în două geamantane. A căutat în toate dulapurile să vadă dacă nu a mai rămas vreun lucru de-al meu, iar în ultimul dulap a găsit un bilețel ”e 1Aprilie, prostuțule, ai uitat?”. Atunci am intrat eu pe ușă și am început amândoi să râdem. Așa e viața noastră!

Unele lucruri nu le uiți niciodată, chiar dacă nu au fost trăite!
Trăiește-ți visul! Nu deschide ochii pentru că visele nu continuă niciodată noaptea următoare, oricât ai vrea, oricât ai strânge din ochi.

Fluturi

    Fiecare filă te învață câte ceva, și dacă nu te învață înseamnă că ai trecut peste  acel capitol degeaba. De ce să învățăm doar din greșelile noastre, când putem să învățăm și din greșelile altora? Putem plânge alături de oameni necunoscuți și putem suferi alături de ei. Cum? Citind. Trăim într-o eră a tehnologiei, în care aceasta ne acaparează cu toate brațele ei și uităm să ștergem măcar praful de pe cărțile noastre...
    Paulo Coelho m-a îmbătat cu o poveste incredibilă, din care am sorbit fiecare cuvânt. ”Zahir” nu mi-a permis să las cartea din mână până ce nu am mai avut ce să citesc din ea. După am realizat ca el are dreptate, că ne purtăm cicatricile ca și cum ar fi niște medalii, indiferent cât de grele sau cât de dureroase sunt. Sunt ale noastre...
 

  Nu mi-am potolit setea de cuvinte, așa că am gustat din delicatețea fluturilor. Mi-era frică, pentru că știam că fluturii nu trăiesc decât o zi, așa că am savurat cele 2 volume timp de 2 zile.
  ”Fluturi” îți arată o altă lume, o lume în care și cel mai sigur om de pe pământ se poate îndrăgosti și poate accepta orice, de dragul omului de lângă tine. Banii primează... Nu cumperi fericirea cu banii, niciodată, dar o poți întreține. E o poveste de dragoste zbuciumată, și într-adevăr, iubirea e șireată și are mai  multe fețe. Suntem capabili să iubim în moduri diferite. Trupul e doar o cetate pentru suflet, și dacă un om poate trece de trup și-ți intră în suflet, ce poți face? Chiar dacă-s triste iubirile, sau devin dezamăgiri, înveți să treci peste cu capul sus. Înveți să fii mai rabdator, să ai grijă de sufletul tău și cui îi vei face loc din nou să se așeze în parcul sufletului. Irina Binder relatează o poveste, sau mai multe, în care îți este imposibil să nu te regăsești, să nu trăiești fiecare cuvânt, să nu simți câte un fior sau să nu ți se prelingă câte o lacrimă. Au fost rânduri pe care le-am citit de 2 ori ,din dorința de a nu le uita sau de a-mi da seama dacă sunt cuvintele ei sau vorbesc eu prin ea. Cu siguranță lumea poate fi mai bună dacă îți faci timp să îi ajuți pe alții, dar e nevoie de oameni ca Alexandra și Diana ( personaje din carte) care să distrugă într-o secundă tot ce tu ai clădit în ani. Iubirea nu se justifică, ea doar acționează și schimbă omul care erai odată.
   Cu toții avem nevoie de iubire. Suntem dependenți de ea, iar când suntem singuri, cu siguranță ne întoarcem la ce a fost, de dor... Dorul acaparează sufletul și el te împinge să mergi să își iei doza de fluturi de care ai nevoie pentru a merge mai departe. Doza de fluturi de care a avut nevoie și Robert timp de 5 ani, pentru a merge mai departe, pentru a nu dezamăgi.

                                                                           

 Prin aceste volume Irina Binder mi-a dat doza de fluturi de care aveam nevoie, dar eu le-am dat drumu și i-am alungat de lângă mine. Aveau mai multă nevoie să fie liberi. 

    Citiți oameni buni, citiți și trăiți povești care nu sunt ale voastre, dar care te pot învăța cum să mergi mai departe. Recomand ”Fluturi„ pentru toate sufletele! 

    Așa cum am spus la început am învățat ceva. Ce am învățat? Că sufletul e prea bun pentru a urî pe cineva. Oricât am încercat să cred, nu pot să țin dușmănie, sau să încerc să uit pe cineva. Așa ca a venit vremea să iert. Și te iert, și mă iert. 

                                           

Păpușica!

    E o păpușică de porțelan pe mobilă. Niciodată prafuită și tot timpul așezată în același loc. Stă picior peste picior și e elegantă, așa cum ne învață părinții, pe noi fetele, să fim încă de mici. O privesc de la depărtare pentru că am impresia că nu o pot atinge. Zi de zi e în același loc, iar vitrina e închisă cu cheia. La cine o fi cheia?

    Îmi plac păpușile, pentru că mereu sunt strânse la piept, protejate și iubite. Tocmai ele care sunt atât de apreciate, nu pot simți nimic. Pentru o clipă aș vrea să fiu păpușă, să simt bătăile inimii. Să simt bătăile celui care mă strânge la piept, care mă sugrumă în încercarea lui de a-mi da viață.

    Cred că e posibil că păpușile să observe lumea dintr-un alt unghi. Sunt persoane care plâng de bucurie, care urlă de fericire sau care zbiară din cauza neputinței. Alții zâmbesc și merg mai departe fără ca tu să știi că în interiorul lor tocmai se află pe câmpul de luptă, inima și creierul. Cine va caștiga? Întotdeauna inima iși face de cap... Oare cum vede o păpușă asta? 

     Toate fetele se aranjează, se îmbracă cu cele mai frumoase haine și stau picior peste picior într-un restaurant, dar se întristează când cel din stânga/ dreapta nu apreciază. Și de ce nu apreciază? Pentru că nu suntem păpuși de porțelan mereu, doar când vor ei să fim. Toți ne purtăm cicatricile ca pe niște medalii și vrem libertate absolută doar atunci când nu putem să o deținem, iar când libertatea ne este dată, suferim după acel altceva... Dacă ușa de la vitrină s-ar deschide, păpușa ar vrea să iasă la o plimbare, sau ar prefera să rămână acolo? Mereu supravegheată, cu spatele perfect drept ca și cum ar fi examinată de cineva. Dar poate chiar este. Poate este iubită și de aceea este protejată atât de mult. Unde ții cele mai de preț amintiri? Într-un cufăr, închis cu cheia și ascuns în cel mai îndepărtat colț al casei.

     Poate că păpușa asta reprezintă ceva, pentru cineva. Poate e comoara cu aur a cuiva, dar totuși de ce ar păstra-o cineva în văzul tuturor fără să le permită să o atingă? Au trecut zile... Deja începe să se prăfuiască. Hei, deschide vitrina și șterge-o din nou de praf. Sau a devenit rutină? ...

E altfel, e altceva...

Mă simt ca un copil care abia și-a revăzut părinții după ce a fost în vacanță la bunici. Abia acum realizez cât îi este de dor mamei de locul natal, sau tatălui meu de părinții lui. După o perioadă în care am fost plecată am simțit un dor imens, astfel încât atunci când i-am revăzut parcă nu-mi erau brațele suficient de mari și o sete nebună după ceea ce înseamnă pentru mine acasă. Acasă...E locul unde îmi vindec rănile și unde sunt rănită, totodată. Aici simt că aerul are alt miros, că oamenii parcă sunt mai frumosi. Ei zâmbesc și își fac timp să mă întrebe ce fac, cum o mai duc. Parcă am timp. Parcă am timp să fac tot ce îmi doresc. În sfârșit pot trimite un sms prietenilor pe care i-am lăsat într-un colț al inimii mele. Acum le pot face din nou loc, lor. O iau din nou de la început. Prăjiturile...Nici nu apuc să mă gândesc și papilele mele gustative sunt în extaz. Aici sunt altfel, iar îmbrățișările sunt cele mai călduroase. Trezitul de dimineață nu e un chin, e un dezastru, pentru că EA iți dă atâtea sarcini de făcut și tu nu ai chef, pentru că pur și simplu vrei să lenevești. E altfel... E ACASĂ! Familia mea e aici, iar eu fac parte din nou din peisajul acesta. Departe de toată agitația de acolo, de toate șantierele acelea și de tot praful care nu-mi permitea să port sandale. Acum sunt aici. În sfârșit mă pot urca în mașină și să dau o tură prin oraș după... după pierdere de vreme. Pot scăpa de cearcăne, și pot închide ochii să aud în orice moment al zilei cum cântă păsărelele. E Bucovina mea! E plaiul meu cu flori! E acasă! Simt deja mirosul pădurii plouate și aud cum sfârâie micii pe grătare la poalele Suceviței.
Ai observat apusul acela de soare? E minunat. Un lucru atât de mic mă face să zâmbesc. Mâine va fi cald pentru că cerul e roșu. E frumos...

                  Nu mamă, te rog, lasa-mă să lenevesc astăzi și să mă răsfăț cu toate lucrurile de care am stat departe în anul acesta. M-am întors acasă și e atât de bine... Hei sis. Ce mai aștepți? Ia-mă în brațe!

Dedicație...

Acum la sfârșitul primului an universitar, trag linie și realizez că îmi pare rău. Îmi pare rău că se termină, îmi pare rău că nu sunt capabilă să prelungesc toate lucrurile frumose și să le arunc undeva pe cele urâte. Iau cu mine tot... Îmi fac bagajele, pun hainele și toate lucrurile din această camera. Dar nu doar atât. Am multe bagaje, o sumedenie de bagaje cu amintiri, cu oameni minunați, cu râsete și voie bună. Pe toate le iau cu mine. Cum aș putea să le las în capitala Moldovei, când sunt ale mele?
        Am cunoscut oameni minunați și îmi rezerv dreptul de a scrie câte ceva despre ei. Sunt mulți, motiv pentru care nu îi voi menționa pe toți. Oameni care m-au învățat să mă bucur de acest nou început, alături de ei. Oameni pentru care o simplă seară de karaoke a devenit o sărbătoare. Am întâlnit și ”cel mai prost din curtea școlii”, dar care mi-a devenit prieten tocmai pentru că nu era chiar atât de prost. Vroia să fie diferit, și într-un fel sau altul, a reușit. Am întâlnit o pufoșenie, cea mai frumoasă dintre toate... Mi-a devenit prietenă fata de la care am învățat că întotdeauna e extraordinar să ai parte de acel prim-sărut și am cunoscut  fata/ copilul care încă e de părere că totul i se cuvine și lumea e la picioarele ei pentru că iubește. Când intri în camera cuiva, nu e frumos să fii primit cu un zâmbet? Ele mi-au zâmbit mereu și m-au luat în brațe chiar și când nu aveam nevoie. Mă bucur că am fost acolo când o altă ”ea” s-a reeducat. Din fata zgarcită și egoistă, a ajuns să împartă covrigi cu o necunoscută în microbuz. N-am crezut niciodată că pot face cunoștință cu cineva astăzi, iar peste o săptămână să am impresia că îi cunosc de-o viață. Așa a fost cu ele, cu fetele mele. Târgușor, mai vreau chiroște crude, iar surprizele de la miez de noapte au fost fenomenale. Gașca mea de nebuni! Am învățat că iubirea se exteriorizează uneori prin lacrimi și că uneori dorul te copleșește. Iar ea, cea mai micuță dintre toate a demonstrat că e puternică. Că are timp și că o să aștepte. A arătat că poate să asculte și la 1:oo pe cineva, chiar dacă nu are chef, și că poate să facă clătite la orice oră zi sau din noapte. Important e sa îi spui că ți-e poftă. Ea e acolo... Jos pălăria 77, 58!  Cămin... Căminul ne-a schimbat, sau oamenii pe care i-am întâlnit?
       Mulțumesc colegelor mele de cameră. Nu puteam să am colege mai bune ca voi. Mai enervante, mai frumoase și mai apropiate de sufletul meu! De la cea mai irascibilă și pretențioasă fată :)) am învățat că dragostea nu are graniță și nici nu contează km atunci când iubești cu adevărat. Am învățat că orice ar fi, indiferent de obstacol și de greutate, trebuie să țin CAPUL SUS. Vezi lucrurile altfel, și probabil te vezi și mai frumoasă. Încredere în tine? Întotdeauna!
       Hei, somnoroaso! Trezește-te și bea-ți doza de optimism. De la tine am învățat că se poate plâns cu râs și că cele mai bune sfaturi le dai și le primești cu zâmbetul pe buze. Haide, fă-ți bagajul și nu mai aștepta. Stai, stai, stai... Nu te trimit în Franța, țara care ți-a întunecat sufletul de tristețe pentru câteva săptămâni, te trimit acolo undeva...Unde să mergem împreună și să căutăm... Îți vând un pont. Am citit un articol care spunea că femeile s-au emancipat și e OK ca ele să facă primul pas. Haide, fă-ți bagajele și pleacă. Nu uita de doza de optimism cu care m-ai îmbătat zilnic!
      Copilo, tu vrei să îți faci timp și pentru mine puțin? E lungă postarea, dar te-am pus pe tine la urmă strategic, să văd dacă citești tot sau vrei un rezumat! Cu tine am împărțit tot și toate. Până și furculița, pentru că a ta nu era curată. Am învățat să dansăm, să ne certăm, să ne batem și am învățat că polii opuși se atrag. Mulțumesc pentru tot calmul de care ai dat dovadă și toată diplomația, de altfel. Odihnește-te și tu puțin și fă ceva pentru tine, pentru sufletul tău, să te simți bine...
      Mulțumesc că ați facut parte din viața mea 1 an de zile. Promit să vă pun în bagaj cu mic cu mare și să zâmbesc mereu când vorbesc despre voi. Poate nu vă voi căuta prea des, poate chiar deloc, dar mă voi gândi la voi. Cu unele am promis să mă înrudesc, pe alții poate nu-i voi mai vedea, dar promit să vă păstrez pe toți într-o părticică din inima mea. Este loc...
   

                                                       Rămas bun,
                                                            Cea mai mică fetiță

Ție de ce ți-e dor?!

Tu nu te-ai săturat să alergi atât? Nu ți s-au rupt papucii și nu te simți extenuat? Cât mai alergi? Cât mai cauți? În rapiditatea ta, ai prins pe cineva de mână să vezi cât de plăcut e? Te-ai oprit vreodată din drumul tău? Și dacă te-ai oprit, de ce ai început să alergi iar?
Pierdem timpul alergând... Eu câteodată obosesc. Obosesc și mă opresc. Nu apuc să iau pe nimeni de mână sau să lenevesc în brațele cuiva, pentru că toți trec pe lângă mine alergând. Am oprit timpul în loc pentru câteva secunde și am privit în jur, realizând că melodia mea preferată nu se mai difuzează la radio, ba chiar a trecut mult timp de când nu mai e în top-uri. Am realizat că îmi place ploaia, că picăturile de ploaie sunt ca o binecuvântare și că atingerea lor este cea mai dureroasă...pentru că dispar... Am realizat că poți să câștigi secunde, minute când ții pe cineva de mână și împarți bucuriile cu altcineva. Dar care bucurii dacă tu alergi atât?
Oprește-te, te rog pentru o clipă și observă câte minunății sunt. Ai observat că au înflorit trandafirii, sau că astăzi nu sunt nori pe cer? E senin, dar tu cum să observi dacă alergi atât și mergi cu capul in pământ. Fă-ți timp să iubești, te rog, fă-ți timp. Și vezi că adidașii tăi sunt murdari. Probabil ai călcat în vreo baltă. Descalță-te! Vei simți altfel pământul sub picioare. Inițial pietrele îți vor face rău, dar tu continuă să pășești, vei observa ceva. Dar vei observa după ce te vei opri din alergat.
Eu nu mai alerg... E plăcut să vezi lumea dintr-un alt unghi. Oprește-te și ia-mă de mână.

Online Career Day

Am auzit deseori fel de fel de întrebări din parte băieților „la ce vă folosesc poșetele astea atât de mari?”, „găsiți vreodată ceva în ele?” ș.a. Sincer, eu preferam o gentuță micuță, în care să îmi încapă telefonul și cam atât. Dar acum am găsit utilitatea sacilor ăstora, numite poșete.

Am făcut partea din organizarea unui super eveniment, destul de mare, cca 400 de omuleți, Dezvoltare personală pentru carieră. Nu m-am gândit vreodată că eu, eu voi purta un ecuson în piept pe care scrie „partnerships & PR”. Pentru mine a sunat îngrozitor de bine, iar agitația de dinainte și de după m-a făcut să zic că mai vreau, că mi-a plăcut, că e un mod frumos de a-ți petrece viața. Așa... printre oameni de calitate, prieteni, nervi, promovare, echipă! Am ascultat 6 persoane bogate! Bogate în experiență și informații, bogate în bun gust și rafinament. 

Cum spuneam la început, am realizat că sacii pe care îi purtăm noi fetele, sunt extrem de utili. După o jumătate de zi, în care a trebuit să alerg pe tocuri, am ajuns la casa de cultură pentru repetițiile de dinaintea evenimentului. În jurul orei 13:oo, până seara la 23:oo trebuia să stau pe tocuri. Un chin... Noroc că aveam în poșetă o pereche de balerini, iar pantofii i-am putut pune în geantă, pentru că în nebunia aia destul de organizată totuși, i-aș fi putut pierde. Ei bine, cam asta-i utilitatea sacilor ăstora. Să iei cu tine tot ce îți trebuie și tot ce nu îți trebuie, și să nu arăți ca fefeleaga, ci să arăți bine.

Evenimetul a fost un succes. Nu spun eu asta, pentru că din punctul meu de vedere, ca organizator am văzut multe lucruri care nu au ieșit bine. Dar asta e partea cea mai frumoasă când organizezi ceva. Știi doar tu ce nu a ieșit bine, ceilalți nu văd asta. Surprinzător și plăcut în același timp a fost faptul că lumea se întorcea din drum doar ca să ne felicite, chiar dacă ne-au felicitat când am urcat pe scenă. Pe scenă!? Da... Nu prea îmi amintesc momentul, pentru că zic eu n-aveam emoții, dar cu toate acestea, l-am văzut doar pe fotograf.

Oricum, mulțumesc echipei, oameni minunați, prieteni buni chiar. A fost frumos și abia aștept să fac parte din organizarea unui alt eveniment! 

FORZA ZU!

Nu știu de ce, dar când mă uit la filmările de la Forza Zu, nu pot să nu zâmbesc. Poate pentru că am fost acolo? 100.000 de oameni, 24 de artiști= o nebunieee!! Pur și simplu, la unele piese am preferat să tac, să nu aplaud, ci doar să ascult. Priveam în spate și vedeam o mare de oameni și ascultam cum cânta 100.000 de omuleți cu ecou! Mi se făcea pielea de găină, iar inima parcă bătea mai tare. Emoție... Valuri de emoție!
Karaoke! Cred că m-am îndrăgostit de karaoke. Am constatat atunci că îmi place să cânt și si sincer m-am simțit extraordinar de bine să ascult așa mulți afoni ( nu mă refer la artiști).
Aștept următoarea nebunie, dar se pare că acest KaraoKe a devenit o tradiție. Cel puțin pentru primul an de facultate! Chiar dacă anumite momente se transformă în serenade, iar ție-ți vine să-ți tai venele, vorba cuiva...
Așadar, mulțumim Forza Zu pentru nebunie!

Prostie/ democrație?

Nu m-am putut abține să nu scriu nimic când am văzut următoarea imagine:

Mă revolt, deci sunt prost pentru că scriu pe pereți. Cu ce se revoltă omulețul acesta pentru că a murdărit un perete? Ideea e că ne putem da cu părerea despre un oraș că e mizerabil, că e vai de capul lui, dar de fapt, noi suntem cei care facem ca totul să fie alb și negru într-un oraș. Au idee omuleții ăștia cât costă o renovare?  Și nu poți să dai cu „oleacă” de var peste scrisul acesta minunat, că s-ar vedea mai urât decât se vede, și de unde bani  să renovezi o întreagă clădire? Dar faptul că suntem o țară democratică ne permite să scriem orice, oriunde? De ce nu-și pot bate joc indiviizii ăștia de microsoft word și să scrie acolo ce le poftește inimioara?!

M-am hotărât! Dacă tot e vorba de mâzgâleală, eu spun că vreau să trăiesc pe o stradă desenată de un copil! 

Nu detaliez, că e de la sine înțeles! :d

Azi nu, te rog eu nu...

„Ce timp minunat e afară”! Tocmai am auzit-o pe colega mea rostind aceste cuvinte. N-am ezitat să mă uit pe geam și să observ că PLOUĂ. Ce e atât de minunat în acest fenomen? Dar dacă stau bine să mă gândesc, chiar e minunat. E minunat că mă lasă să lenevesc. Ieri mi-am propus ca astăzi să fac o sumedenie de lucruri, dar pentru că plouă nu pot face nimic. Îmi pot face doar un 3in1, pentru că nu beau cafea, și să stau.

Ar merge  o plimbare, nu?! Astăzi, eu mă gândesc că vreau să ma plimb, să mă plimb în ploaie. Vreau să simt fiecare picătura de ploaie și să mă simt copil. Ba chiar să mă plimb desculță și să simt pietrele. Poate-s mai moi când plouă. :) Nu m-am gândit ieri când era soare, mă gândesc astăzi, și astăzi chiar vreau să mă plimb. Îmi amintesc că ultima dată când m-am plimbat prin ploaie, eram cu o prietenă foarte bună (fata cu nume de poveste) și alergam... Cu siguranță îmi amintesc și de răceala de după, dar faptul că îmi amintesc mă face să mă simt altfel... 

Gata! S-a oprit ploaia, dar acum nu mă mai gândesc la plimbare. Acum ascult cum cântă păsărelele și spun că în meniul zilei de astăzi scrie: leneveală. Azi nu, azi nu fac nimic, poate mâine, dar „azi nu, te rog eu, NU! Mâine poate facem cum spui tu”...

Dar am și o scuză pentru care astăzi nu voi face nimic: e sărbătoare, nu știai? Hihi, Sfânta lene și mucenicul sOmn!

        Încă puțină ploaie, te rog. Încă puțină... 

http://www.youtube.com/watch?v=qY9cJrJOZH4

        

        

Întâlnire cu Zoso...

      Am creat acum ceva timp acest blog, însă am ezitat să scriu, până astăzi... De ce? Pentru că sunt genul de om care are nevoie de „un șut în fund pentru un pas înainte”. Îmi ofer scuzele dacă limbajul nu e prea academic. Și da, probabil că titlul nu e cel mai inspirat, dar trebuie să pomenesc de Zoso, pentru că el a fost omul care mai mult sau mai puțin „m-a obligat” să scriu.
      Astăzi am participat la PR-TEA, unde Zoso a fost invitatul principal. A vorbit foarte deschis cu noi, ba chiar ne-a îndrumat pe fiecare dintre noi să începem să scriem, fără a-i fi frică că poate... poate ii vom fura numele într-o bună zi. Am ezitat să scriu de atatea ori din simplul fapt că nu îmi găseam cuvintele! Evident că și acum mă simt de parcă locul meu nu e aici, în fața laptop-ului. Mă sperie cuvântul din stânga sus „blogger” și mă întreb dacă nu cumva am nevoie de... de altceva pentru a începe, de un alt subiect, de ceva atractiv... Mă simt de parcă aș avea 2 mâini stângi. Șterg, scriu, iar scriu, iar șterg și uite așa ajung să-mi epuizez cuvintele pentru prima mea postare.
     Promit să revin cu postări. Nu știu despre ce, sau despre cine, dar sunt convinsă ca voi mai scrie, altfel voi avea impresia că îl voi dezamăgi pe el. Așadar, vreau să îți mulțumesc ție, Vali Petcu, că m-ai îndrumat să scriu aceste rânduri... :)