Online Career Day

Am auzit deseori fel de fel de întrebări din parte băieților „la ce vă folosesc poșetele astea atât de mari?”, „găsiți vreodată ceva în ele?” ș.a. Sincer, eu preferam o gentuță micuță, în care să îmi încapă telefonul și cam atât. Dar acum am găsit utilitatea sacilor ăstora, numite poșete.

Am făcut partea din organizarea unui super eveniment, destul de mare, cca 400 de omuleți, Dezvoltare personală pentru carieră. Nu m-am gândit vreodată că eu, eu voi purta un ecuson în piept pe care scrie „partnerships & PR”. Pentru mine a sunat îngrozitor de bine, iar agitația de dinainte și de după m-a făcut să zic că mai vreau, că mi-a plăcut, că e un mod frumos de a-ți petrece viața. Așa... printre oameni de calitate, prieteni, nervi, promovare, echipă! Am ascultat 6 persoane bogate! Bogate în experiență și informații, bogate în bun gust și rafinament. 

Cum spuneam la început, am realizat că sacii pe care îi purtăm noi fetele, sunt extrem de utili. După o jumătate de zi, în care a trebuit să alerg pe tocuri, am ajuns la casa de cultură pentru repetițiile de dinaintea evenimentului. În jurul orei 13:oo, până seara la 23:oo trebuia să stau pe tocuri. Un chin... Noroc că aveam în poșetă o pereche de balerini, iar pantofii i-am putut pune în geantă, pentru că în nebunia aia destul de organizată totuși, i-aș fi putut pierde. Ei bine, cam asta-i utilitatea sacilor ăstora. Să iei cu tine tot ce îți trebuie și tot ce nu îți trebuie, și să nu arăți ca fefeleaga, ci să arăți bine.

Evenimetul a fost un succes. Nu spun eu asta, pentru că din punctul meu de vedere, ca organizator am văzut multe lucruri care nu au ieșit bine. Dar asta e partea cea mai frumoasă când organizezi ceva. Știi doar tu ce nu a ieșit bine, ceilalți nu văd asta. Surprinzător și plăcut în același timp a fost faptul că lumea se întorcea din drum doar ca să ne felicite, chiar dacă ne-au felicitat când am urcat pe scenă. Pe scenă!? Da... Nu prea îmi amintesc momentul, pentru că zic eu n-aveam emoții, dar cu toate acestea, l-am văzut doar pe fotograf.

Oricum, mulțumesc echipei, oameni minunați, prieteni buni chiar. A fost frumos și abia aștept să fac parte din organizarea unui alt eveniment! 

FORZA ZU!

Nu știu de ce, dar când mă uit la filmările de la Forza Zu, nu pot să nu zâmbesc. Poate pentru că am fost acolo? 100.000 de oameni, 24 de artiști= o nebunieee!! Pur și simplu, la unele piese am preferat să tac, să nu aplaud, ci doar să ascult. Priveam în spate și vedeam o mare de oameni și ascultam cum cânta 100.000 de omuleți cu ecou! Mi se făcea pielea de găină, iar inima parcă bătea mai tare. Emoție... Valuri de emoție!
Karaoke! Cred că m-am îndrăgostit de karaoke. Am constatat atunci că îmi place să cânt și si sincer m-am simțit extraordinar de bine să ascult așa mulți afoni ( nu mă refer la artiști).
Aștept următoarea nebunie, dar se pare că acest KaraoKe a devenit o tradiție. Cel puțin pentru primul an de facultate! Chiar dacă anumite momente se transformă în serenade, iar ție-ți vine să-ți tai venele, vorba cuiva...
Așadar, mulțumim Forza Zu pentru nebunie!

Prostie/ democrație?

Nu m-am putut abține să nu scriu nimic când am văzut următoarea imagine:

Mă revolt, deci sunt prost pentru că scriu pe pereți. Cu ce se revoltă omulețul acesta pentru că a murdărit un perete? Ideea e că ne putem da cu părerea despre un oraș că e mizerabil, că e vai de capul lui, dar de fapt, noi suntem cei care facem ca totul să fie alb și negru într-un oraș. Au idee omuleții ăștia cât costă o renovare?  Și nu poți să dai cu „oleacă” de var peste scrisul acesta minunat, că s-ar vedea mai urât decât se vede, și de unde bani  să renovezi o întreagă clădire? Dar faptul că suntem o țară democratică ne permite să scriem orice, oriunde? De ce nu-și pot bate joc indiviizii ăștia de microsoft word și să scrie acolo ce le poftește inimioara?!

M-am hotărât! Dacă tot e vorba de mâzgâleală, eu spun că vreau să trăiesc pe o stradă desenată de un copil! 

Nu detaliez, că e de la sine înțeles! :d

Azi nu, te rog eu nu...

„Ce timp minunat e afară”! Tocmai am auzit-o pe colega mea rostind aceste cuvinte. N-am ezitat să mă uit pe geam și să observ că PLOUĂ. Ce e atât de minunat în acest fenomen? Dar dacă stau bine să mă gândesc, chiar e minunat. E minunat că mă lasă să lenevesc. Ieri mi-am propus ca astăzi să fac o sumedenie de lucruri, dar pentru că plouă nu pot face nimic. Îmi pot face doar un 3in1, pentru că nu beau cafea, și să stau.

Ar merge  o plimbare, nu?! Astăzi, eu mă gândesc că vreau să ma plimb, să mă plimb în ploaie. Vreau să simt fiecare picătura de ploaie și să mă simt copil. Ba chiar să mă plimb desculță și să simt pietrele. Poate-s mai moi când plouă. :) Nu m-am gândit ieri când era soare, mă gândesc astăzi, și astăzi chiar vreau să mă plimb. Îmi amintesc că ultima dată când m-am plimbat prin ploaie, eram cu o prietenă foarte bună (fata cu nume de poveste) și alergam... Cu siguranță îmi amintesc și de răceala de după, dar faptul că îmi amintesc mă face să mă simt altfel... 

Gata! S-a oprit ploaia, dar acum nu mă mai gândesc la plimbare. Acum ascult cum cântă păsărelele și spun că în meniul zilei de astăzi scrie: leneveală. Azi nu, azi nu fac nimic, poate mâine, dar „azi nu, te rog eu, NU! Mâine poate facem cum spui tu”...

Dar am și o scuză pentru care astăzi nu voi face nimic: e sărbătoare, nu știai? Hihi, Sfânta lene și mucenicul sOmn!

        Încă puțină ploaie, te rog. Încă puțină... 

http://www.youtube.com/watch?v=qY9cJrJOZH4

        

        

Întâlnire cu Zoso...

      Am creat acum ceva timp acest blog, însă am ezitat să scriu, până astăzi... De ce? Pentru că sunt genul de om care are nevoie de „un șut în fund pentru un pas înainte”. Îmi ofer scuzele dacă limbajul nu e prea academic. Și da, probabil că titlul nu e cel mai inspirat, dar trebuie să pomenesc de Zoso, pentru că el a fost omul care mai mult sau mai puțin „m-a obligat” să scriu.
      Astăzi am participat la PR-TEA, unde Zoso a fost invitatul principal. A vorbit foarte deschis cu noi, ba chiar ne-a îndrumat pe fiecare dintre noi să începem să scriem, fără a-i fi frică că poate... poate ii vom fura numele într-o bună zi. Am ezitat să scriu de atatea ori din simplul fapt că nu îmi găseam cuvintele! Evident că și acum mă simt de parcă locul meu nu e aici, în fața laptop-ului. Mă sperie cuvântul din stânga sus „blogger” și mă întreb dacă nu cumva am nevoie de... de altceva pentru a începe, de un alt subiect, de ceva atractiv... Mă simt de parcă aș avea 2 mâini stângi. Șterg, scriu, iar scriu, iar șterg și uite așa ajung să-mi epuizez cuvintele pentru prima mea postare.
     Promit să revin cu postări. Nu știu despre ce, sau despre cine, dar sunt convinsă ca voi mai scrie, altfel voi avea impresia că îl voi dezamăgi pe el. Așadar, vreau să îți mulțumesc ție, Vali Petcu, că m-ai îndrumat să scriu aceste rânduri... :)