Fluturi

    Fiecare filă te învață câte ceva, și dacă nu te învață înseamnă că ai trecut peste  acel capitol degeaba. De ce să învățăm doar din greșelile noastre, când putem să învățăm și din greșelile altora? Putem plânge alături de oameni necunoscuți și putem suferi alături de ei. Cum? Citind. Trăim într-o eră a tehnologiei, în care aceasta ne acaparează cu toate brațele ei și uităm să ștergem măcar praful de pe cărțile noastre...
    Paulo Coelho m-a îmbătat cu o poveste incredibilă, din care am sorbit fiecare cuvânt. ”Zahir” nu mi-a permis să las cartea din mână până ce nu am mai avut ce să citesc din ea. După am realizat ca el are dreptate, că ne purtăm cicatricile ca și cum ar fi niște medalii, indiferent cât de grele sau cât de dureroase sunt. Sunt ale noastre...
 

  Nu mi-am potolit setea de cuvinte, așa că am gustat din delicatețea fluturilor. Mi-era frică, pentru că știam că fluturii nu trăiesc decât o zi, așa că am savurat cele 2 volume timp de 2 zile.
  ”Fluturi” îți arată o altă lume, o lume în care și cel mai sigur om de pe pământ se poate îndrăgosti și poate accepta orice, de dragul omului de lângă tine. Banii primează... Nu cumperi fericirea cu banii, niciodată, dar o poți întreține. E o poveste de dragoste zbuciumată, și într-adevăr, iubirea e șireată și are mai  multe fețe. Suntem capabili să iubim în moduri diferite. Trupul e doar o cetate pentru suflet, și dacă un om poate trece de trup și-ți intră în suflet, ce poți face? Chiar dacă-s triste iubirile, sau devin dezamăgiri, înveți să treci peste cu capul sus. Înveți să fii mai rabdator, să ai grijă de sufletul tău și cui îi vei face loc din nou să se așeze în parcul sufletului. Irina Binder relatează o poveste, sau mai multe, în care îți este imposibil să nu te regăsești, să nu trăiești fiecare cuvânt, să nu simți câte un fior sau să nu ți se prelingă câte o lacrimă. Au fost rânduri pe care le-am citit de 2 ori ,din dorința de a nu le uita sau de a-mi da seama dacă sunt cuvintele ei sau vorbesc eu prin ea. Cu siguranță lumea poate fi mai bună dacă îți faci timp să îi ajuți pe alții, dar e nevoie de oameni ca Alexandra și Diana ( personaje din carte) care să distrugă într-o secundă tot ce tu ai clădit în ani. Iubirea nu se justifică, ea doar acționează și schimbă omul care erai odată.
   Cu toții avem nevoie de iubire. Suntem dependenți de ea, iar când suntem singuri, cu siguranță ne întoarcem la ce a fost, de dor... Dorul acaparează sufletul și el te împinge să mergi să își iei doza de fluturi de care ai nevoie pentru a merge mai departe. Doza de fluturi de care a avut nevoie și Robert timp de 5 ani, pentru a merge mai departe, pentru a nu dezamăgi.

                                                                           

 Prin aceste volume Irina Binder mi-a dat doza de fluturi de care aveam nevoie, dar eu le-am dat drumu și i-am alungat de lângă mine. Aveau mai multă nevoie să fie liberi. 

    Citiți oameni buni, citiți și trăiți povești care nu sunt ale voastre, dar care te pot învăța cum să mergi mai departe. Recomand ”Fluturi„ pentru toate sufletele! 

    Așa cum am spus la început am învățat ceva. Ce am învățat? Că sufletul e prea bun pentru a urî pe cineva. Oricât am încercat să cred, nu pot să țin dușmănie, sau să încerc să uit pe cineva. Așa ca a venit vremea să iert. Și te iert, și mă iert. 

                                           

Păpușica!

    E o păpușică de porțelan pe mobilă. Niciodată prafuită și tot timpul așezată în același loc. Stă picior peste picior și e elegantă, așa cum ne învață părinții, pe noi fetele, să fim încă de mici. O privesc de la depărtare pentru că am impresia că nu o pot atinge. Zi de zi e în același loc, iar vitrina e închisă cu cheia. La cine o fi cheia?

    Îmi plac păpușile, pentru că mereu sunt strânse la piept, protejate și iubite. Tocmai ele care sunt atât de apreciate, nu pot simți nimic. Pentru o clipă aș vrea să fiu păpușă, să simt bătăile inimii. Să simt bătăile celui care mă strânge la piept, care mă sugrumă în încercarea lui de a-mi da viață.

    Cred că e posibil că păpușile să observe lumea dintr-un alt unghi. Sunt persoane care plâng de bucurie, care urlă de fericire sau care zbiară din cauza neputinței. Alții zâmbesc și merg mai departe fără ca tu să știi că în interiorul lor tocmai se află pe câmpul de luptă, inima și creierul. Cine va caștiga? Întotdeauna inima iși face de cap... Oare cum vede o păpușă asta? 

     Toate fetele se aranjează, se îmbracă cu cele mai frumoase haine și stau picior peste picior într-un restaurant, dar se întristează când cel din stânga/ dreapta nu apreciază. Și de ce nu apreciază? Pentru că nu suntem păpuși de porțelan mereu, doar când vor ei să fim. Toți ne purtăm cicatricile ca pe niște medalii și vrem libertate absolută doar atunci când nu putem să o deținem, iar când libertatea ne este dată, suferim după acel altceva... Dacă ușa de la vitrină s-ar deschide, păpușa ar vrea să iasă la o plimbare, sau ar prefera să rămână acolo? Mereu supravegheată, cu spatele perfect drept ca și cum ar fi examinată de cineva. Dar poate chiar este. Poate este iubită și de aceea este protejată atât de mult. Unde ții cele mai de preț amintiri? Într-un cufăr, închis cu cheia și ascuns în cel mai îndepărtat colț al casei.

     Poate că păpușa asta reprezintă ceva, pentru cineva. Poate e comoara cu aur a cuiva, dar totuși de ce ar păstra-o cineva în văzul tuturor fără să le permită să o atingă? Au trecut zile... Deja începe să se prăfuiască. Hei, deschide vitrina și șterge-o din nou de praf. Sau a devenit rutină? ...

E altfel, e altceva...

Mă simt ca un copil care abia și-a revăzut părinții după ce a fost în vacanță la bunici. Abia acum realizez cât îi este de dor mamei de locul natal, sau tatălui meu de părinții lui. După o perioadă în care am fost plecată am simțit un dor imens, astfel încât atunci când i-am revăzut parcă nu-mi erau brațele suficient de mari și o sete nebună după ceea ce înseamnă pentru mine acasă. Acasă...E locul unde îmi vindec rănile și unde sunt rănită, totodată. Aici simt că aerul are alt miros, că oamenii parcă sunt mai frumosi. Ei zâmbesc și își fac timp să mă întrebe ce fac, cum o mai duc. Parcă am timp. Parcă am timp să fac tot ce îmi doresc. În sfârșit pot trimite un sms prietenilor pe care i-am lăsat într-un colț al inimii mele. Acum le pot face din nou loc, lor. O iau din nou de la început. Prăjiturile...Nici nu apuc să mă gândesc și papilele mele gustative sunt în extaz. Aici sunt altfel, iar îmbrățișările sunt cele mai călduroase. Trezitul de dimineață nu e un chin, e un dezastru, pentru că EA iți dă atâtea sarcini de făcut și tu nu ai chef, pentru că pur și simplu vrei să lenevești. E altfel... E ACASĂ! Familia mea e aici, iar eu fac parte din nou din peisajul acesta. Departe de toată agitația de acolo, de toate șantierele acelea și de tot praful care nu-mi permitea să port sandale. Acum sunt aici. În sfârșit mă pot urca în mașină și să dau o tură prin oraș după... după pierdere de vreme. Pot scăpa de cearcăne, și pot închide ochii să aud în orice moment al zilei cum cântă păsărelele. E Bucovina mea! E plaiul meu cu flori! E acasă! Simt deja mirosul pădurii plouate și aud cum sfârâie micii pe grătare la poalele Suceviței.
Ai observat apusul acela de soare? E minunat. Un lucru atât de mic mă face să zâmbesc. Mâine va fi cald pentru că cerul e roșu. E frumos...

                  Nu mamă, te rog, lasa-mă să lenevesc astăzi și să mă răsfăț cu toate lucrurile de care am stat departe în anul acesta. M-am întors acasă și e atât de bine... Hei sis. Ce mai aștepți? Ia-mă în brațe!

Dedicație...

Acum la sfârșitul primului an universitar, trag linie și realizez că îmi pare rău. Îmi pare rău că se termină, îmi pare rău că nu sunt capabilă să prelungesc toate lucrurile frumose și să le arunc undeva pe cele urâte. Iau cu mine tot... Îmi fac bagajele, pun hainele și toate lucrurile din această camera. Dar nu doar atât. Am multe bagaje, o sumedenie de bagaje cu amintiri, cu oameni minunați, cu râsete și voie bună. Pe toate le iau cu mine. Cum aș putea să le las în capitala Moldovei, când sunt ale mele?
        Am cunoscut oameni minunați și îmi rezerv dreptul de a scrie câte ceva despre ei. Sunt mulți, motiv pentru care nu îi voi menționa pe toți. Oameni care m-au învățat să mă bucur de acest nou început, alături de ei. Oameni pentru care o simplă seară de karaoke a devenit o sărbătoare. Am întâlnit și ”cel mai prost din curtea școlii”, dar care mi-a devenit prieten tocmai pentru că nu era chiar atât de prost. Vroia să fie diferit, și într-un fel sau altul, a reușit. Am întâlnit o pufoșenie, cea mai frumoasă dintre toate... Mi-a devenit prietenă fata de la care am învățat că întotdeauna e extraordinar să ai parte de acel prim-sărut și am cunoscut  fata/ copilul care încă e de părere că totul i se cuvine și lumea e la picioarele ei pentru că iubește. Când intri în camera cuiva, nu e frumos să fii primit cu un zâmbet? Ele mi-au zâmbit mereu și m-au luat în brațe chiar și când nu aveam nevoie. Mă bucur că am fost acolo când o altă ”ea” s-a reeducat. Din fata zgarcită și egoistă, a ajuns să împartă covrigi cu o necunoscută în microbuz. N-am crezut niciodată că pot face cunoștință cu cineva astăzi, iar peste o săptămână să am impresia că îi cunosc de-o viață. Așa a fost cu ele, cu fetele mele. Târgușor, mai vreau chiroște crude, iar surprizele de la miez de noapte au fost fenomenale. Gașca mea de nebuni! Am învățat că iubirea se exteriorizează uneori prin lacrimi și că uneori dorul te copleșește. Iar ea, cea mai micuță dintre toate a demonstrat că e puternică. Că are timp și că o să aștepte. A arătat că poate să asculte și la 1:oo pe cineva, chiar dacă nu are chef, și că poate să facă clătite la orice oră zi sau din noapte. Important e sa îi spui că ți-e poftă. Ea e acolo... Jos pălăria 77, 58!  Cămin... Căminul ne-a schimbat, sau oamenii pe care i-am întâlnit?
       Mulțumesc colegelor mele de cameră. Nu puteam să am colege mai bune ca voi. Mai enervante, mai frumoase și mai apropiate de sufletul meu! De la cea mai irascibilă și pretențioasă fată :)) am învățat că dragostea nu are graniță și nici nu contează km atunci când iubești cu adevărat. Am învățat că orice ar fi, indiferent de obstacol și de greutate, trebuie să țin CAPUL SUS. Vezi lucrurile altfel, și probabil te vezi și mai frumoasă. Încredere în tine? Întotdeauna!
       Hei, somnoroaso! Trezește-te și bea-ți doza de optimism. De la tine am învățat că se poate plâns cu râs și că cele mai bune sfaturi le dai și le primești cu zâmbetul pe buze. Haide, fă-ți bagajul și nu mai aștepta. Stai, stai, stai... Nu te trimit în Franța, țara care ți-a întunecat sufletul de tristețe pentru câteva săptămâni, te trimit acolo undeva...Unde să mergem împreună și să căutăm... Îți vând un pont. Am citit un articol care spunea că femeile s-au emancipat și e OK ca ele să facă primul pas. Haide, fă-ți bagajele și pleacă. Nu uita de doza de optimism cu care m-ai îmbătat zilnic!
      Copilo, tu vrei să îți faci timp și pentru mine puțin? E lungă postarea, dar te-am pus pe tine la urmă strategic, să văd dacă citești tot sau vrei un rezumat! Cu tine am împărțit tot și toate. Până și furculița, pentru că a ta nu era curată. Am învățat să dansăm, să ne certăm, să ne batem și am învățat că polii opuși se atrag. Mulțumesc pentru tot calmul de care ai dat dovadă și toată diplomația, de altfel. Odihnește-te și tu puțin și fă ceva pentru tine, pentru sufletul tău, să te simți bine...
      Mulțumesc că ați facut parte din viața mea 1 an de zile. Promit să vă pun în bagaj cu mic cu mare și să zâmbesc mereu când vorbesc despre voi. Poate nu vă voi căuta prea des, poate chiar deloc, dar mă voi gândi la voi. Cu unele am promis să mă înrudesc, pe alții poate nu-i voi mai vedea, dar promit să vă păstrez pe toți într-o părticică din inima mea. Este loc...
   

                                                       Rămas bun,
                                                            Cea mai mică fetiță

Ție de ce ți-e dor?!

Tu nu te-ai săturat să alergi atât? Nu ți s-au rupt papucii și nu te simți extenuat? Cât mai alergi? Cât mai cauți? În rapiditatea ta, ai prins pe cineva de mână să vezi cât de plăcut e? Te-ai oprit vreodată din drumul tău? Și dacă te-ai oprit, de ce ai început să alergi iar?
Pierdem timpul alergând... Eu câteodată obosesc. Obosesc și mă opresc. Nu apuc să iau pe nimeni de mână sau să lenevesc în brațele cuiva, pentru că toți trec pe lângă mine alergând. Am oprit timpul în loc pentru câteva secunde și am privit în jur, realizând că melodia mea preferată nu se mai difuzează la radio, ba chiar a trecut mult timp de când nu mai e în top-uri. Am realizat că îmi place ploaia, că picăturile de ploaie sunt ca o binecuvântare și că atingerea lor este cea mai dureroasă...pentru că dispar... Am realizat că poți să câștigi secunde, minute când ții pe cineva de mână și împarți bucuriile cu altcineva. Dar care bucurii dacă tu alergi atât?
Oprește-te, te rog pentru o clipă și observă câte minunății sunt. Ai observat că au înflorit trandafirii, sau că astăzi nu sunt nori pe cer? E senin, dar tu cum să observi dacă alergi atât și mergi cu capul in pământ. Fă-ți timp să iubești, te rog, fă-ți timp. Și vezi că adidașii tăi sunt murdari. Probabil ai călcat în vreo baltă. Descalță-te! Vei simți altfel pământul sub picioare. Inițial pietrele îți vor face rău, dar tu continuă să pășești, vei observa ceva. Dar vei observa după ce te vei opri din alergat.
Eu nu mai alerg... E plăcut să vezi lumea dintr-un alt unghi. Oprește-te și ia-mă de mână.